N' ÀRVULU
N' àrvulu, ddi primavera, cu li so rami ‘nciuri, cu la so prisenza cchi ni duna spiranza nno nostru caminari ‘nta stu rèfucu di terra. N'àrvulu, ‘nno nostru caminu, duvìssimu havìri chiantatu, a la so ùmmira putìri stari pi ciàurari li so ciuri, comu iddu vardari l’infinitu e havìririlu sempri vicinu.
N'àrvulu chiantatu ‘nno cori ca, pi ogni jurnata, ni duna la so amicizia e nuatri, cu dilìzia, facemu a nostra caminata cu la grazia e la paci du Signuri.
Fermu, ‘nta terra chiantatu staci, cu li so rami jisati versu lu celu, a vardari l'aceddi ‘nvolu, fermu ‘nta i so radici, a svintulìari comu na bannera.
|
UN ALBERO
Un albero, della primavera, con i suoi rami in fiore, con la sua presenza che ci dona speranza nel nostro camminare in questo lembo di terra.
Un albero, nel nostro cammino, dovremmo avere piantato, alla sua ombra poter stare per odorare i suoi fiori, come esso guardare l'infinito ed averlo sempre vicino.
Un albero piantato nel cuore che, per ogni giornata, ci dona la sua amicizia e noi altri, con delizia, facciamo la nostra camminata con la grazia e la pace del Signore.
Fermo, in terra piantato sta, con i suoi rami alzati verso il cielo, a guardare gli uccelli in volo, fermo nelle sue radici, a sventolare come una bandiera.
|